O după-amiază obișnuită în frigul capitalei

Era o după-amiază de iarnă din acelea care îți taie respirația. Bucureștiul părea grăbit să ajungă undeva, dar nimeni nu părea să știe exact unde. Străzile erau pline de oameni cu gulerul ridicat, cu mâinile adânc înfipte în buzunare și pași repezi pe asfaltul ud.

În stația de autobuz de lângă Piața Obor, câțiva oameni așteptau, schimbând priviri plictisite. Într-un colț, un bărbat cu o geacă închisă la culoare și fular gros ținea în mână o pungă de plastic transparentă. În ea — nimic spectaculos: o pâine proaspătă, o sticlă de lapte și două sandvișuri cumpărate de la supermarketul din apropiere.

Bărbatul era Călin Georgescu, un nume cunoscut în anumite cercuri pentru implicarea sa în proiecte sociale, dar un trecător anonim pentru majoritatea celor din stație.

Smucitura

Totul s-a întâmplat în câteva secunde. O smucitură bruscă, ca o rafală de vânt care îți scapă umbrela din mână. Punga nu mai era. Din reflex, Călin și-a întors capul.

La câțiva metri, un băiat de aproximativ 14 ani, murdar și slab, cu ochii mari și neliniștiți, fugea cu punga în brațe printre oamenii din stație. Hainele lui erau subțiri pentru un decembrie neiertător: un hanorac uzat, cu fermoarul rupt, și pantaloni de trening murdari.

„Reflexul oricui ar fi fost să strige ‘Hoțul!’, dar eu am rămas tăcut”, avea să spună Călin mai târziu.

Urmărirea

În loc să alerge, Călin a început să meargă în urma băiatului, păstrând o distanță sigură. Fiecare pas îl conducea tot mai adânc într-un cartier cu blocuri vechi, unde balcoanele erau îmbrăcate în pături groase și rufe atârnau chiar și în miez de iarnă.

Băiatul a dispărut printre două blocuri și s-a oprit în spatele unuia, lângă un tomberon ruginit, unde mirosul de gunoi amestecat cu fum de sobă era greu de suportat.

Din spatele containerului a apărut o fetiță mică, probabil de 8 ani, îmbrăcată într-o bluză subțire cu găuri la coate. Avea obrajii roșii de frig și privirea pierdută.

Băiatul nu a mușcat din sandviș. L-a rupt în două și i-a întins jumătatea fetei. Ea a luat-o fără un cuvânt și a început să mănânce repede, cu gura plină, ca și cum se temea că cineva i-o va lua.

Întâlnirea

Călin i-a privit câteva secunde. Între ei era o liniște grea, spartă doar de sunetul ambalajului de plastic. Apoi s-a apropiat încet.

— Luați și astea, a spus, punând pe jos punga rămasă, cu încă un sandviș și un suc. Dar după ce mâncați… veniți cu mine.

Băiatul a strâns mâna fetei, ezitând. Privirile lor oscilau între neîncredere și foame. În cele din urmă, au dat din cap.

Drumul spre necunoscut

Nu i-a dus la poliție, cum s-ar fi temut ei. Călin îi conducea pe străzi lăturalnice, iar băiatul tot arunca priviri înapoi, pregătit să fugă dacă vedea vreo uniformă.

Destinația era un centru de zi pentru copii fără sprijin din cartier — un loc mic, dar cald, unde voluntarii ofereau haine curate, o masă caldă și sprijin psihologic.

Prima masă în siguranță

Înăuntru, mirosul de supă caldă a umplut camera. Voluntarii le-au dat haine groase, șosete curate și i-au rugat să facă un duș cald. Ana, fetița, a adormit pe un fotoliu înainte să termine supa. Andrei, băiatul, mânca încet, ca și cum fiecare lingură trebuia păstrată în memorie.

— Cum vă cheamă? a întrebat Călin.
— Eu sunt Andrei, iar ea e sora mea, Ana, a murmurat băiatul, fără să ridice privirea.

Povestea lor era simplă și dură. Mama lor lucra ocazional ca femeie de serviciu, dar în ultimele luni dispăruse din peisaj. Dormeau la un prieten al fratelui mai mare al lui Andrei, însă mâncarea era rară.

Întoarcerea

O lună mai târziu, Călin trecea din nou prin zonă. S-a oprit instinctiv la centru. În curte, Ana desena cu cretă colorată un soare uriaș pe asfalt. Andrei, cu obrajii mai plini și o geacă albastră primită de la cineva, l-a zărit și a alergat spre poartă.

— Domnule! Mai știți sandvișul ăla? Eu acum învăț să fac singur. Pentru Ana. Și… poate și pentru alți copii.

Zâmbetul lui Călin a fost răspunsul. Știa că dintr-un furt născut din foame se născuse altceva: un început nou, cu speranță.