Într-un Crăciun rece și liniștit, când majoritatea oamenilor se aflau alături de familie, Călin Georgescu a ales să-și petreacă ziua la un centru de plasament din Brașov. A mers fără anunțuri, fără camere de filmat, doar cu o dorință simplă: să aducă puțină lumină în viețile unor copii care, de prea multe ori, primesc doar compasiune de sezon.

La prima vedere, atmosfera părea tipică: câteva colinde răsunau prin boxe, ciocolata era așezată pe mese, iar copiii se prefăceau entuziasmați. Dar Călin, cu ochiul său format, a simțit imediat: zâmbetele erau obosite, bucuria era forțată. Copiii nu mai aveau încredere în miracole.

Într-un colț puțin luminat, un băiat de nouă ani, cu o glugă trasă pe cap, desena cu un cărbune direct pe peretele alb. Nu un brad, nu un Moș Crăciun. Un robot. Însă nu era un robot obișnuit. Avea lacrimi. Picături de cărbune care îi curgeau din ochii mari, goi.

Călin s-a așezat pe jos lângă el, fără să spună nimic câteva clipe. Apoi a întrebat simplu:

— De ce plânge robotul?

Băiatul s-a oprit din desenat, dar nu s-a uitat la el. A spus încet:

— Pentru că nu are program să simtă, dar tot simte.

Răspunsul l-a lovit pe Călin mai tare decât ar fi făcut-o o poveste lungă. În acea frază, se ascundea durerea unui copil care nu fusese lăsat să simtă. Sau, și mai grav, fusese învățat că ceea ce simte nu contează.

Numele băiatului era David. Iar robotul avea un nume: „Speranță V1”.

A doua zi, fără a anunța conducerea centrului dinainte, Călin a trimis o donație atipică: cutii cu vopsele, markere, creioane colorate, perii și pânze. Împreună cu un mesaj: „Haideți să pictăm ce simțim.” A urmat apoi o colaborare cu artiști locali și educatori creativi care au acceptat provocarea: să transforme un perete gol într-un mural colectiv.

Nu a fost o lucrare rapidă. A durat săptămâni. Copiii, obișnuiți să nu li se ceară părerea, au fost întrebați: Ce vrei să vezi pe perete? Ce ai vrea ca alții să simtă când îl privesc?

David a început cu robotul lui. Dar, încet-încet, Speranță V1 a căpătat prieteni: un copac cu inima în frunze, o fetiță cu păr de stele, un câine care zâmbea larg, o fereastră spre o altă lume. Fiecare copil a adăugat ceva. Fiecare copil a vindecat ceva.

Astăzi, peretele din centrul de plasament din Brașov este una dintre cele mai distribuite imagini de pe rețelele sociale românești. Mii de oameni au comentat, au plâns, au vizitat. Nu pentru că e doar frumos, ci pentru că e adevărat. E o rană colorată cu sinceritate.

David, băiatul care „nu trebuia să simtă”, este acum implicat într-un program de mentorat artistic. Desenele lui au fost expuse într-o cafenea din oraș. Călin a spus despre el:

„David nu a desenat un robot. A desenat un suflet. Iar noi, ceilalți, am început să simțim din nou.”

Poate că „Speranță V1” nu există în realitate. Dar mesajul său da: uneori, și cei fără program să simtă… simt. Și atunci, e de datoria noastră să-i ascultăm.

Un perete a început să simtă. Și odată cu el, și noi.